ABORDAREA FILOSOFICA A DOMENIILOR STIINTIFICE

Fiecare stiinta are domeniul ei de referinta ce se refera fie la un domeniu al realitatii, fie al naturii, societatii, gandirii, fiecare il studiaza cu metodele proprii stiintei respective.
Ex: matematica – domeniu de referinta sunt numerele si figurile in functie de care matematica s-a impartit in aritmetica si geometrie (aritmetica studiaza teoria numerelor, geometria teoria figurilor geometrice). Exista si o filosofie a matematicii care nu se ocupa cu studiul numerelor sau al figurilor geometrice, ci abordeaza teoria matematicii in conformitate cu disciplinele fundamentale ale filosofiei care sunt: ontologia, logica, gnoseologia, metodologia si epistemologia.
Referitor la matematici in genere din punct de vedere ontologic ne intereseaza domeniul de referinta al acestora, adica legatura dintre entitatile matematice, numere si figuri geometrice cu celelalte domenii ale realitatii: obiectele naturale si obiectele artificiale, care se deosebesc dintre un obiect si numarul 1, dintre doua obiecte si numarul 2, dintre anumite obiecte triunghiulare si triunghi. In genere, pe matematicieni nu-i intereseaza ce sunt numerele si figurile geometrice, ci lucreaza cu ele. Ce sunt numerele si figurile geometrice este o problema de filosofie a matematicii – aceasta din punct de vedere ontologic.
Din punct de vedere logic ne intereseaza raporturile in aritmetica dintre operatiile +,- si operatiile logice (conjunctie, disjunctie, implicatie). Stabilirea raporturilor dintre operatiile matematice si cele logice a condus la elaborarea logicii matematice. Logica matematica e o teorie logica, filosofica a matematicii. Matematicienii care se ocupa cu teoria numerelor nu fac logica matematica care tine de domeniul filosofiei matematice.
Din punct de vedere gnoseologic (gnose = a cunoaste) ne intereseaza problemele cognitive ale raporturilor dintre obiecte si aspectele lor cantitative, mai ales in cadrul tehnicii moderne (calculatoare). Ne intereseaza structura matematica a unor complexe materiale: agregate, masini. A construi o masina inseamna mai intai a o calcula. Este vorba si de aspecte structural matematice ale particularitatilor elementelor, dar si de structura matematica a unor conformatii microscopice, cosmice. Toata astronomia se bazeaza pe calcule si masuratori matematice. In ultimul timp astrofizica poate sa ne spuna si altceva despre un corp ceresc decat distanta la care se gaseste si traseele pe care le parcurge. Distanta se exprima in cifre. In cazul particulelor elementare care sunt transcendente (ele sunt dincolo de posibilitatile noastre de percepere). Noi nu suntem lipsiti de vederea electronilor pentru ca nu exista, ci pentru ca ei nu se vad, ei au o anumita structura matematica. Reprezentarile (desenele electronilor) se numesc modele, iar semnificatia lor se face in filosofia fizicii si matematicii. Inca din antichitate Platon vorbind de elementele din care e alcatuita materia spunea ca ultimele elemente sunt geometrice si aritmetice. Dupa 2000 de ani s-a ajuns la aceeasi concluzie.
Din alta perspectiva filosofica, a metodologiei, ne intereseaza modalitatea in care in domeniul matematicii mijloacele logice sunt aplicate in cercetarea matematica. De domeniul metodologiei tine elaborarea notiunilor matematice si definirea lor. Este vorba si de alte modalitati: judicativa si demonstrativa. Demonstratia este un silogism care are premisele afirmative si adevarate. Metodologia se ocupa cu aplicatii ale logicii in matematica.
Epistemologia (teoria cunoasterii stiintifice) matematicii (episteme = stiinta) se ocupa cu modalitatea de constructie a teoriilor si sistemelor matematice. Geometria euclidiana din punct de vedere epistemologic e un sistem de axiome si teoreme care pot fi reprezentate concret geometric sau pot fi doar semnificatii simbolice. Mecanismul trecerii de la axiome la teoreme tine de domeniul epistemologic.
Filosofia matematicii se mai ocupa si cu clasificarea stiintelor, interesandu-ne raporturile dintre matematica si alte stiinte (fizica, astronomia, sociologia si chiar psihologia). In psihologie se utilizeaza si mijloace matematice de calcul statistic (experimente, chestionare).
Exista astfel de filosofii pentru fiecare stiinta (o denumire genetica fiind filosofia stiintei). In toate aceste filosofii, ex: istoria – filosofia acesteia se intereseaza de domeniul de referinta al istoriei, in aparenta s-ar ocupa cu desfasurarea evenimentelor. Istoria se refera la documente, monumente, urme arheologice ceea ce inseamna domeniul de referinta (ontologia) istoriei.
Din punctul de vedere al logicii ne intereseaza modul in care se fac rationamentele, se stabilesc raporturile nationale si se fac demonstratiile de logicii istorici.
Metodologia istoriei se ocupa cu metodele specifice: observatie, deductie, investigatie obiectuala, interpretare.
Din punct de vedere epistemologic ne intereseaza modalitatile de alcatuire a teoriei istoriei.
Filosofia medicinei – ne intereseaza problemele antice, cu ce se ocupa medicina – nu corpul uman, ci bolile corpului uman ? ne intereseaza notiunile de boala, sanatate, prevenire etc.
Din punct de vedere al logicii ne intereseaza modalitatile de diagnosticare (abstractizare, comparatie).
Metodologia medicala e o disciplina filosofica in domeniul careia s-au exprimat multi medici.
Epistemologia – ansamblul teoretic al medicinei.
Asemanator se intampla si in psihologie. Difera totusi pentru ca pana la inceputul secolului XX psihologia apartinea filosofiei. Facand parte din filosofie avea tangente si obiective filosofice. Psihologii autentici se ocupa cu probleme ale psihicului (ce este psihicul). Psihologia se ocupa si cu probleme de logica, mecanismele psihice ale exercitarii facultatilor gandirii.
Metodologia psihologica se ocupa cu metodele clasice si moderne de investigatie psihologica (observatie, experiment, auxiliare – statistice, teste, valoarea acestor metode).
O parte importanta a filosofiei psihologice se ocupa cu problema elaborarii psihologiei ca stiinta (expunerea sa, raporturile dintre domeniile psihologiei) problema atestarii acestor domenii ca stiintifice sau parastiintifice, problemele parapsihologice – problema nu de psihologie, ci de filosofie a psihologiei.
Hipnoza a fost considerata ca fenomen parapsihic pentru ca metodele obisnuite experimentelor nu ajungeau la rezultate semnificative. Ulterior, cand au aparut si perfectionat metodele statistice si au fost descoperite substantele psihedelice, hipnoza poate fi provocata si experimentata in orice conditii. Dar nu toate problemele hipnozei, de ex: logica hipnozei – datorita modalitatilor de manifestare ale fenomenelor hipnotice principiile sunt incalcate (identitatea, noncontradictia etc). Sunt fenomene ca telepatia care oscileaza intre parapsihologie si psihologie datorita faptului ca poate fi utilizata in scopuri militare si cercetarile se fac in secret.

FILOSOFIA LIMBAJULUI

Limbajul este obiect de studiu al lingvisticii. Este de doua feluri: vorbit sau scris. Disciplinele principale ale lingvisticii sunt: fonetica, morfologia si sintaxa.
Fonetica (fone = sunet) se ocupa cu aspectele sonore ale limbajului.
Morfologia (morfe = forma) se ocupa cu formele limbii vorbite (substantiv, adjectiv, verb etc).
Sintaxa (syn = impreuna) se ocupa cu impreunarea formelor elementare in propozitii, fraze si discursuri.
In legatura cu limba scrisa, exista discipline speciale: ortografia si punctuatia, grmatica normativa (prescrierea regulilor de pronuntare si scriere).
Exista si alte discipline: dialectologia (variatiile de pronuntare in functie de limbile vorbite pe anumite teritorii, in anumite medii, la anumite varste); palateizarea (pocirea limbii – se datoreaza femeii si copilului); etimologia (se ocupa cu originea cuvintelor – ne dam seama de intelesul cuvintelor).

DIFERENTIEREA COMUNICARII DUPA MODUL DE TRANSMITERE AL SEMNALULUI

Transmiterea unui semnal se face in functie de mediul in care se transmite acesta:
-semnalele sonore pot fi transmise prin aer care constau in unde radio, vibratii, dar si prin lichide sau solide;
-semnalele vizuale se pot transmite prin unde electromagnetice;
Modalitatea specifica de transmitere: transmiterea telepatica ( simtire la distanta). Starile de suferinta, in genere se transmit involuntar de la o persoana la alta in cazul in care intre acestea doua exista de regula anumite legaturi sentimentale (stari telepatice spontane, involuntare). Exista transmiteri telepatice de tip formatii vizuale si auditive care nu se mai explica prin simpa legatura sentimentala. In general se considera ca pentru transmiterea telepatica trebuie sa existe doua persoane: emitatorul si receptorul. Numai ca telepatia nu se supune acestor legi, se intampla sa nu existe cel putin doua persoane, o persoana poate primi mesajele auditive, vizuale de la distanta fara sa fie transmise de o persoana, ipoteza ar fi ca ele sunt transmise de o persoana disparuta. Transmiterea telepatica este interpretata mecanicist.
Exista insa o diferenta de timp care poate fi inregistrata chiar daca transmiterea nu se face de la mare distanta sonora si vizuala in functie de viteza sunetului si a luminii trebuie sa existe o diferenta; in cazul telepatilor nu exista aceasta diferenta si de fapt nu este corect sa se vorbeasca despre emitator si receptor.
Cand sunt transmise ganduri, ordine, intentii, rugaminti, emisia si receptia sunt simultane.
Telepatia spontana apare accidental la orice persoana cu conditia sa constientizeze acest lucru. Presentimentele ce se petrec simultan cu evenimentele respective sunt de ordin telepatic.
Telepatia poate fi educata (exista persoane cu dotare telepatica deosebita)
Avand in vedere importanta acestui mod de transmitere a informatiilor cercetarile actuale se fac in secret.
Pentru intarirea transmisiei telepatice se fac sedinte de hipnoza. Mayer considera ca visele sunt - o parte - si stari de transmisie telepatica involuntare. Exista fenomene psihice ce pot fi experimentate si se considera normale. Fenomenele psihice ce nu pot fi experimentate se considera a fi paranormale; in categoria aceasta intra si telepatia.
Metode de transmitere telepatice (uzuale): cele vizuale (exista diferite grade de perfectionare a mijloacelor de transmitere). Scrierea de regula este cifrata.

DIFERENTIEREA COMUNICARII DUPA RECEPTOR

In secolul trecut receptorul principal era persoana umana. Initial, receptorii erau umani sau neumani. Animalele receptioneaza mesajele intr-un mod specific. Receptorul neuman este in relatie cu un emitator uman.
Diferentierea receptorilor in cadrul tehnic modern – poate deveni un aparat de inregistrare sonora, vizuala sau audio-vizuala – receptor care inregistreaza semnale netransmise de om, care devin semnificative prin prelucrare. Cea mai importanta sursa de informatii este vorbirea. In conditii speciale terestre, vorbirea este un mijlos perfectionat de emisie si receptie intre persoanele umane. Forma obisnuita a vorbirii are ca dublura vorbirea scrisa – scrierea, grafia = inregistrare manuala, mecanica, automata a vorbirii sonore. Vorbirea sonora poate fi transmisa si prin alte mijloace codificate: transmiterea prin sunete nearticulate (alfabetul Morse). Scrierea obisnuita, ca si Morse, este numai aproximativ identica cu vorbirea sonora. Datorita transcrierii insuficiente, persoanele receptoare foarte bune nu pot vorbi o limba numai invatata scriptic. Invatarea limbilor straine se face prin dublare auditiva. Metoda sigura de receptionare a unei limbi este cea auditiva.
Diferentierea dintre limbaj si vorbire – in functie de cele 5 componente ale actului comunicativ exista mai multe modalitati de emitere si transmisie a mesajelor. Numai in anumite cazuri este vorba despre limbaj sonor – vorbire.
Limbajul are o sfera mult mai larga decat vorbirea. In functie de emitator (uman / neuman) – daca emisia este spontana / nespontana, daca ea are o anumita semnificatie se realizeaza prin transmiterea unui limbaj. Limbajul vorbit presupune emitator uman, constient, la o anumita varsta, adica un subiect uman vorbitor.
In functie de semnale – limabjul se refera la orice tip de semnal (olfactiv, tactil); daca are un anumit mesaj tine de limbaj; vorbirea este un tip special de semnal sonor prin emisie de sunete articulate. Exista, totusi, in arhipeleagul Gomera, fiinte umane care se inteleg prin limbajul fluieraturilor – codificari ale limbajului vorbit. Aceste transmisii sunt bazate pe reproduceri fonetice ale cuvintelor (gesturi, impulsuri, sunete). Limbajul surdo-mutilor este pentru cei care-l invata in mod special. Exista limbaj al gesturilor internationale. In genere, limbajul vorbit reprezinta o parte a limbajului aparut pe o anumita treapta de evolutie a acestuia si care a fost si este dublat de alte tipuri de limbaj.
Limbajul in genere este un mijloc de comunicare umana realizat de catre emitatori umani prin diferite tipuri de semnale care presupun insa mesaje codificate sau nu, care ajung la un receptor uman / neuman prin utilizarea unor mijloace diferentiate.
Vorbirea este modalitatea de emitere si receptie a unor mesaje sonore realizate prin sunete articulatecare au mesaje inteligibile transcrise sau nu si transmise prin diferite mijloace. Apare la un moment dat in istorie; se presupune ca istoria civilizatiei umane este istoria vorbirii.
Originea vorbirii – este o problema dificila pentru faptul ca in primul rand limbile sunt diferentiate si in al doilea rand fiindca nu dispunem de limbi vorbite primitive. Ceea ce numim primitiv este de fapt o reminiscenta a unor civilizatii disparute candva din anumite motive. Populatiile izolate in zone greu accesibile care actualmente se gasesc intr-o situatie materiala care pare primitiva au totusi limbajuri evoluate, mai evoluate decat necesitatile lor. Popoarele acestea sunt popoare in stare de decadere. Exista grupuri restranse salbaticite realmente care nu au ajuns la etapa vorbirii.
Exista doua metode de studiu a originii limbilor: filogenetica si ontogenetica – Scoala elvetiana a lui Piaget fara insa a emite decat ipoteze neverificabile datorita faptului ca nu este permisa experimentarea pe persoane umane. Experimentele facute nu sunt concludente. Copiii, noii-nascuti care din anumite motive nu stau cu parintii nu invata singuri sa vorbeasca. Copiii crescuti de animale daca au depasit 3 ani nu mai invata niciodata sa vorbeasca. Traiul in mijlocul animalelor are repercursiuni grave asupra fiintelor umane, se produc transformari fiziologice importante ale structurii osoase, a snc – ireversibile de regula. Dar totusi faptul ca pot invata sa vorbeasca denota ca principial pana la o anumita varsta persoanele umane au genetic posibilitatea de a invata sa vorbeasca – ceea ce nu este insa suficient. Din aceasta cauza totii copiii crescuti de parinti sunt copii educati sa vorbeasca.
Filogenetic – urmarirea evolutiei limbilor in decursul timpului (lingvistii specializati in studiul limbilor vechi, foneticienii, dialectologii si defectologii). Intr-o oarecare masura pot interveni si psihologii geneticieni. Din toate punctele de vedere s-a ajuns la concluzia ca originea vorbirii o constituie onomatopeele (numele de sunet). In diferite limbi se gasesc multe onomatopee (cuvinte care reproduc sunetele animalelor etc). Prin onomatopee se justifica in primul rand substantivele (reproduc sunete naturale). La diferite popoare onomatopeele au cateodata corespondente vorbite diferite si in ceea ce priveste sunetele scoase de oameni. Diferentele dintre ele consta in modul de receptare.

Exista onomatopee cu o singura silaba – ele se refera la imitarea unui sunet ce se repeta o singura data. Se constata diferentieri de la o limba la alta in ceea ce priveste onomatopeea. Aceste diferentieri sunt datorate originii limbii respective, astfel sunetele se aud altfel datorita mediului si intensitatii in care se propaga.
Exista si diferentieri de perceptivitate. Psihologia popoarelor (Laparus) vorbeste despre aceste diferentieri perceptive, rasiale si legate de zone geografice. Eschimosii traind intr-un mediu omogen alb au o acuitate perceptiva foarte buna; ei disting amanunte care noua ne scapa. Aceasta diferentiere face ca populatiile nordice sa dispuna si de calitati intelective deosebite.
Toate acestea determina si pe plan lingvistic modalitati separate de imitare a unui sunet natural. Astfel o onomatopee devine diferita la populatii diferite din medii diferite. Perceptivitatea este diferita de la populatie la populatie si chiar in cadrul aceleiasi populatii.
Nu se poate vorbi de o limba originara, pe care sa o fi vorbit toti pamantenii. O problema ce infirma aceasta limba originara este data de diversitatea limbilor ce pot fi clasificate in 3 mari grupe: izolante, aglutinante, flexionare. In studiile lingvistice, in special indo-europene, s-a ajuns la concluzia ca ar exista niste radacini comune si ca ele, in decursul timpului au suferit putine transformari. Ceea ce difera la cuvinte ar fi adaosurile (unele sunt prefixe, altele sufixe). Se considera ca exista familii de limbi care au radacini comune ale cuvintelor, dar cu prefixe si sufixe diferentiate. Radacinile cuvintelor sunt de obicei mono / bisilabice, ceea ce n-ar justifica flexionalitatea limbilor indo-europene. Exista limbi mono si bisilabice care nu au devenit flexionale si nici nu dovedesc tendinte de flexionalitate.
Exista teorii care considera radacinile cuvintelor primordiale – relativa stabilitate a radacinilor si posibilitatea ipotetica in cadrul unei anumite limbi si in anumite contexte de revenire la cuvinte mono sau bisilabice corespunzatoare radacinilor (argument).
Se constata ca in anumite dialecte apare tendinta de prescurtare a cuvintelor. Aceste prescurtari justifica radacinile cuvintelor.
S-a ajuns la concluzia ca un limbaj compus din radacini sau radical ar contine cuvinte fara semnificatie ceea ce ar fi insemnat ca fiecare radacina ar avea semnificatie conventionala.
Un contraargument l-a constituit clasificarea limbilor vorbite si faptul ca nu s-au observat tendintele de trecere de la una la alta.
Limbile izolante sunt, de regula, mono si bisilabice. Aceste cuvinte mono si bisilabice pot fi de origine onomatopeica sau nu. cert e ca majoritatea nu au semnificatie onomatopeica. Limbile izolante cum sunt cele articulate, chineze (cateva mii), au semnificatii diferite, aceleasi complexe fonetice. Exista si limbi izolante combinate cu alte tipuri de limbi (ex: limbile tibetane sunt influentate de limbile flexionare indiene). Limbile chineze sunt greu de invatat fiindca au mai multe sunete decat cele indo-europene. Etologii si fonetistii opereaza cu mai multe sunete decat cele ale alfabetului. In limbile chinezesti exista si diferente de tonalitati. Monosilabele care sunt compuse din 2 sunete au multe variante. Posibilitatile de combinare in mobosilabe sunt mult mai mici decat cele polisilabice, dar cu avantajul diferentierii sunetelor, fonemelor. In plus, la chinezi, cuvintele sunt insotite si de gesturi, de mimica si pantomimica. Scrierea limbilor chineze este asa-zisa transcriere idiografica sau hieroglifica.
Limbile izolante sunt reflexionare (nu se schimba in decursul vorbirii). De obicei rezulta ca o alta dificultate a limbilor chineze o constituie si sintaxa. Aceeasi silaba daca este pusa inaintea altei silabe o determina intr-un fel, daca este pusa dupa aceeasi silaba o determina in altfel.
S-a constatat ca nu exista semne nici degenerative nici evolutive ale limbilor izolate. Textele vechi, tocmai datorita faptului ca sunt scrise hieroglific se citesc si astazi la fel. Se constata variatiuni si nu schimbari ale acestor limbi chineze.
Limbile aglutinante sunt monosilabice si plurisilabice in care limbajul se realizeaza prin alipirea cuvintelor. A aglutina = a alipi. Unele dintre silabele de baza ale limbilor aglutinante (limbile turce) au uneori semnificatie, alteori nu. Aceste alipiri suplinesc flexionaritatea cuvintelor. Daca in limbile izolante fiecare silaba ramane neschimbata si nu se combina cu alte silabe, in limbile aglutinante sintaxa consta in alipirea cuvintelor unele de altele. Primul cuvant are rol de subiect, al doilea are rol de predicat. Adaugarea unui cuvant inaintea altuia formeaza o propozitie in legatura cu cele doua cuvinte. Nu se observa tendinte izolante de despartire ale cuvintelor si nu se observa nici tendinte flexionare, adica de transferare a sunetelor unui cuvant in functie de locul pe care-l ocupa (se pronunta la fel).
Limbile flexionare (indo-europene) au radacini mono / bisilabice, cuvintele se formeaza prin sufixe si prefixe care nu au semnificatie independenta (nu sunt cuvinte). Radacini fara semnificatie + sufixe, prefixe fara semnificatie = cuvinte flexionare. Transferul prefixelor si a sufixelor garateaza flexionaritatea. In cazul acestor limbi considerate ca cele mai avansate se observa si urme de monosilabism, mai ales in privinta pronumelor personale. Exista si tendinte aglutinante, mai ales in limbile germanice. Se observa si anumite tendinte de pozitionalitati izolante (daca pui adjectivul inainte sau dupa). In cazul stilisticii exista si modalitati clare de folosire a acestor pozitionari. In teoriile indo-germanice, flexionaritatea ar fi un semn de superioritate lingvistica, fiindca in limbile flexionare gasim si elemente izolante si aglutinante.
Disputele lingvisticilor sunt legate de cele ale psihologilor si ale logicienilor in legatura cu celula de baza a vorbirii care este fie judecata, fie notiunea (fie cuvantul, fie propozitia). Sunt psihologi care considera vorbirea copilului ca fiind notionala sau propozitionala. Daca se accepta judecata, atunci limbile flexionare sunt mai bazate decat cele izolante si aglutinante. Ceea ce permite montarea stilistica si poetica este aceasta flexionare notionala. Daca se ia ca criteriu propozitia se observa aparitia cuvantului “este” provenind din “a fi” care nuanteaza contextele judiciative. Orice text poate fi tradus si inteles in cele trei tipuri de limbi. Unele au avantaje: limbile izolante au avantaje tehnice (pentru ca se refera direct la cuvant). In limbile tehnice se observa o trecere spre hieroglife (in fizica “V” = viteza). Cele trei tipuri de limbi au avantaje si dezavantaje. Nici un tip nu este superior altuia.